Archivo del blog

domingo, 10 de febrero de 2019

Blestemul tăcerii

Dragilor, iată a venit momentul să vă prezentăm primul roman fantasy ezoteric, al autoarei noastre Ioana Dumitrachescu Rugămintea noastră este să citiți cartea și până pe data de 15 martie să reveniți cu o părere pe GoodReads, pe pagina aceasta sau cu o recenzie pe blog (cei care sunteți bloggeri). Unele din părerile voastre le vom publica în carte și oamenii vor fi inspirați de recomandarea voastră. Dacă vă place cartea vă rog să o recomandați și prietenilor, astfel va ajunge la mai multă lume. Eventual puteți să le spuneți să lase o părere despre ea. Puteți să ne scrieți și aici sau într-un mesaj privat. Nu mai lungim vorba, vă dorim lectură plăcută! P.S. Aveți aici cartea în format electronic PDF și Epub. https://drive.google.com/…/1IOt9gkMlS8BRbmfuzJjzj-J332GpulR…

Moliere - Mizantropul

miércoles, 2 de enero de 2019

" Romanul Magdei Marin exploreaza abisul iubirii cu talent, curaj, cu o cutremuratoare forta a sentimentelor si cu un lirism poematic ravasitor care captiveaza cititorul pana la pierderea respiratiei." Monica Pillat


Surprinzător acest roman, Părăsește-mă!, al Magdei Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns, fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident, folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a atrage atenția că este un roman de o finețe a analizei rarisimă în literatura recentă. Este un roman al feminității spirituale și erotice care se descoperă pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea lui, iar el are blândețea și înțelepciunea și răbdarea și iubirea de a se lăsa modelat. Povestea este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranțele încep să adoarmă una câte una, profesoară, se îndrăgostește de un student (nu tocmai un puști, dar oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment dat niște meditații. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenți, cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuși să joace totul pe cartea unei iubiri fără șanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate plimbări pe care cei doi le fac cu mașina condusă de el, mai aproape sau mai departe de oraș. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit de literă: unul este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului și dialogurile. E, în fond, același text. De altfel, timpul perfect simplu sau prezent din acest al doilea plan are o funcție importantă în susținerea tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice și instantaneitatea timpilor verbali – este exact spațiul sfâșierii sufletești a protagonistei. Mai sunt două amănunte, și cu asta am spus tot despre articulația epică: femeia este bolnavă de inimă și are o fată, deja adultă, care intervine la un moment dat decisiv în acțiune.

Și de aici începe povestea. Este un roman pur psihologic, nu avem date despre contextul social și nici bărbatul nu apare decât ca obiect al dorinței și obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune în treacăt că era absolvent al unei facultăți tehnice și, doritor să urmeze o facultate umanistă, are nevoie de pregătire, prilej cu care ajunge să fie meditat de Ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la fel de importantă ca prima. Femeia trăiește, conștient și cu sufletul rupt, această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E speriată de inadecvare și, evident, de suferințele implicate, de răul pe care i l-ar putea pricinui lui, sau pe care și l-ar asuma aruncându-se într-o aventură, dar și de darul neașteptat al frumuseții unei iubiri depline. Dar dragostea ei are multe fațete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel, de altfel foarte puternic și delicat în același timp, mult timp, chiar după ce își începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi își vorbesc la plural), ci și maternă. Nu neapărat din cauza diferenței de vârstă, ci pentru că Ea îl naște pe el, introducându-l în cultură, nu numai ca bărbat, ci și ca om și ca personaj. O naștere triplă. E modul ei de a-și salva in extremis dragostea: „Personajul și creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viață și pe moarte dintre mine și mine va ieși cineva învingător?”. Ea e un Pygmalion invers. Jurnalul, început – firește – ca o încercare de a se lămuri pe sine, de a scăpa de „spaima și cutremurul” experienței noi, de incertitudinea viitorului, de golul resimțit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea ce dă naștere la o nouă serie de frământări. „Caietul acesta, singurul semn de nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândețea disperării și extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, și eu, cea construită, ne dăm mâna și intrăm în dialogul acela al nuanțelor, al timpului infinitezimal în care și una, și cealaltă se caută reciproc, se împletesc și se despart, se iubesc și se detestă, își vorbesc și intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar refugiindu-se în zona aceea a unei liniști mai adânci decât toate mările lumii”. Dragostea îi naște pe cei doi protagoniști, dar naște și Cartea lor, simultan. „… ce caut eu în povestea asta, ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”

Finețea analizei aduce aminte de vremuri în care sufletul era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut, trebuie să fie inteligentă. Și asta îl învață femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranță delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicatețe a gesturilor, o voce liniștitoare, o mare nevoie de a ști, o aprigă dorință de a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Și până unde se putea ajunge?”). În nesfârșitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine și unul pe altul, își descoperă cu infinită precauție (e un roman lent, și asta e altă calitate a lui) sentimentele, ci descoperă și tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea, un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte și cei doi învață împreună să o citească, o cunoaștere aurorală sub semnul tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, așa cum se petrece cu toți îndrăgostiții, de la începutul lumii: „… și atunci am întins mâna către el și l-am mângâiat simțind o explozie de bucurie în inima mea gata să se rupă în bucăți, îmi plimbam ușor degetele peste părul lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume, că în această atingere blândă stă un grăunte de geneză, începutul, izvorul vieții care atunci se năștea umplând de liniște tot universul locuit de două inimi care-și armonizau bătăile cu cele ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile și plânsul apar aproape în fiecare pagină, obsesiv, sunt un laitmotiv al unui text impregnat de lirism tocmai pentru a-l face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateței, vulnerabilității, ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanțe, – toate convertite în forța sentimentului – se opune tocmai prin această sensibilitate și profunzime grobianismului ambiant: „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo, de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că ia parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””.am în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe ca

Motivul jurnalului (autoreferențial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine, dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, și tot restul de conotații implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv: întoarcerea capului. Ea își întoarce mereu fața, nu vrea să ni se arate, iar semnificația acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-și ascunde lacrimile permanente, de bucurie fără speranță, sau pentru a nu-și trăda trăirile pe care pudic le dorește ascunse. E un refuz al realității, un refugiu speriat al unei ființe profund vulnerabile și, din cauza asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar și al „chipului” care înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăși și în darul primit al dragostei, o fericire disperată și disperare a unei fericiri neașteptate, o repliere în imaginar și interogație tot mai acută. E un fel de a fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin iubire. De altfel, încă de la început vorbește despre întâlniri în viață care au loc prea târziu și întâlniri care au loc totuși totdeauna atunci când trebuie.

Avantajul epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogății nebănuite (e una din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum știm). Așa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu mașina, ca o declarație de dragoste și un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înțeles pe propria-mi ființă ceea ce știam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l și urmărindu-i gesturile pe care el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care, din ce înaintăm spre sfârșitul romanului, cultura construiește tot mai mult bărbatul, ca și femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compozițională surprinzătoare. Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic, ajuns la ea prin hazard. Și care conține, probabil, (nu vom ști până la sfârșit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, ea devine personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise en abyme dublu (din care însă noi nu putem citi decât paginile pare) în care, cum știm de la trubaduri, dacă dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecție pe care ea i-a predat-o, eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură: „Câtă luptă e într-un suflet care ține totul în el, care nu poate și nu are cui să spună, care explodează doar în el însuși, care se lasă cuprins de toate deziluziile și disperările lumii, care întinde arcul neputinței și al vulnerabilității până ajunge în pragul sfârșitului sfârșitului! Am închis ochii aducând în inima mea toată grozăvia lumii, toate războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut, au trăit și au murit pe acest pământ”.

Prin fiica ei se face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înțelege perfect și bucuria împlinirii ființei într-o minunată iubire tardivă și inhibițiile, dar, realistă, pare a-i impune să-și asume o suferință actuală pentru a evita una, mult mai gravă și inevitabilă, mai târziu. Și, în același timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze pe el, îngăduindu-i să-și trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea știe despre el lucruri pe care noi nu le știm, nici femeia. Dar îl poate ea, într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi și ea devine personaj în propriul jurnal, dar și în textul lui secret, din acel moment cei doi își sunt reciproc prizonieri, dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlinește și se rupe complet de contingențe, îngropându-i și eliberându-i, pe amândoi, în Carte: „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi că, totuși, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică, te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate viața, iar ea, autorul, își face drum printre personaje, iar ea, personajul, devine mai puternică decât modelul și, de ce nu, îți domină autorul luând-o pe drumul propriu, rupând lanțurile în care creatorul vrea să o țină. În carte, și ea și el își lasă în urmă autorul, ies din viață și intră în ficțiune, poate fără să dorească să mai iasă de acolo”.

E un roman al „educației sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea și se topesc în aceeași lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a dăruit o lume elegantă și nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms? Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branșate la experiențe așa zicând moderne.

Goana ei după iubire este și o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai tare, și cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul eros-thanatos-scris oferă astfel armătura de rezistență a cărții. Întorcându-și chipul plâns de la realitate spre carte, femeia trece pragul, recunoscând că adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă.

Magda Marin ne-a oferit un excepțional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie, subtil, profund, delicat și cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator „părăsește-mă!” se poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii: „scrie-mă!”.

Christian Crăciun

miércoles, 24 de enero de 2018

Urăsc femeile,

Sorin Poclitaru
”Poezia e o ardere care stoarce din tine tot ce e frumos”


Urasc femeile

Urăsc femeile când se îmbată

Şi râd ca nişte verze de pe câmp,

Luând un aer poticnit şi tâmp

Şi o privire fixă-ncrucişată.

Credeţi-mă că nu sunt misogin!…

Dar simt c-ar trebui să se impuie

De către N.A.T.O., F.M.I. sau U.E.

Să nu deguste niciun strop de vin.
Se simt săracele neînţelese

De către marea masă de rataţi

Ce poartă denumirea de bărbaţi

Şi nu respectă-asemenea prinţese…

Le vezi în evoluţii desuete

Spre bahice domenii de visare

Şi râd retard din ce în ce mai tare,

Simţindu-se până-n rărunchi poete…

Te ţin de mână, chiar provocator!,

În jalnice poziţii studiate,

Cu ochi închişi pervers pe jumătate,

Cum au văzut pe la televizor.

Spun jumătăţi de frază-n reluare

Şi se-ntrerup când pufăie ţigări,

Spun bancuri vechi şi pline de măscări,

În timp ce se îndoapă cu mâncare.

Se simt un fel de guru în frumos

Şi nu acceptă vreo părere nouă,

Se duc la baie – veşnic câte două –

Unde se manifestă zgomotos…

Iar noi, bărbaţii, veseli şi nu prea,

Cumva mai înţelegători din fire,

Privim şi spunem cu compătimire:

„– Vai mama lor, habar nu au să bea!”

Mai staţi şi voi prin cârciumi şi-nvăţaţi,

Că meseria asta-i dubioasă,

Sau, şi mai bine, staţi cuminţi acasă,

Lăsaţi-i să se-mbete pe bărbaţi!

jueves, 18 de enero de 2018

14 personaje românești în 'Urzeala Tronurilor'

14 personaje românești în 'Urzeala Tronurilor': Lumea e dură, rece, iarna se apropie și se pare că e mai amuzant să înveți fracții și să calculezi suma pătratelor ipotenuzei din triunghiul Bermudelor decât să citești o carte. Așa că am făcut tot ce am putut (am cotrobăit pe Facebook) până am găsit un răspuns la dilema noastră cea de toate zilele 'de ce nu citesc copiii?'. Mint, nu l-am aflat (serios, ați găsit vreodată vreun răspuns real pe Facebook?), dar avem ceva care ar putea fi folosit pe post de răspuns. Ca atunci când trebuie să arăți un anumit munte la Geografie și arăți primul munte pe care îl vezi, măcar o parte din răspuns să fie corectă. Alexander Xandercorp organizează în fiecare an A-camp, 'o excursie pentru geeks by geeks' așa cum el însuși o numește, un fel de tabără tematică pentru cei pasionați de anime, comicbooks, boardgames și așa mai departe. Pentru anul acesta a făcut o serie de personaje pentru un boardgame numit Căminul de Piatră. Pe principiul ironiei și corelațiilor fine din ce în ce mai prezente în

domingo, 7 de mayo de 2017

~ Odine ~ Carte de Iubire~: ~ Până la moarte ~

~ Odine ~ Carte de Iubire~: ~ Până la moarte ~: ~ De-ai vrea să fi din viaţa mea o parte Eu te-aş urma până la moarte, Ţi-aş dărui în fiecare dimineaţă, Răsăritul soarelui din viaţ...